Despre comunicarea umană, universală... 

   Multe articole ne ajută să ne gestionăm emoțiile, să le cuantificăm, să ne facem viața mai frumoasă, mai senină...

   Acest text nu este despre așa ceva, doar despre pericolul standardizării, înregimentării într-o teorie sau alta. Până la urmă vorbim despre povești, scrise de altcineva, pentru altcineva, pe care noi ne străduim să le folosim de-a gata, să ne filtrăm sentimentele sau prieteniile de azi sau de ieri, acolo unde nu se vor potrivi niciodată perfect. Atâta vreme cât este vorba despre lucruri, e bine. Avem două păpuși, una nu mai încape în noua perspectivă de viață - sau jumătate din ea. Renunțăm la ceea ce este în plus, aruncăm sau tăiem ce nu mai corespunde, nu mai face față exigențelor.

   Dacă în schimb sunt implicate alte ființe - lucrurile se schimbă. Teoriile altora nu se pot aplica decât dacă sunt elemente înțelese și așezate unde trebuie în construcția noastră individuală.
  Și chiar mai mult, dacă noua teorie nu se împacă prea bine cu oamenii pe care îi cunoști, îți sunt prieteni sau apropiați, schimbă teoria, sau arunc-o. Mai bine sacrifici o teorie decât o ființă. Altfel vei deveni un bun practician al unei utopii golită de sens, în care nu există ființe reale, doar bucăți tăiate din ele, după necesitățile proprii.

   Doar la o întrebare trebuie să (îți) răspunzi, ca să știi cu adevărat cine ești, dincolo de etichete.
De dragul unei granițe/teorie/principiu:
a) sacrifici oamenii care nu se încadrează în teorii, sau invers,
b) sacrifici/modifici granițele/teoriile/principiile de dragul oamenilor...

        Dacă ”respectul de sine” înseamnă să întorci spatele unei persoane pe care ai apreciat-o, cineva care a avut un loc special în ființa ta, spunând: ”Mă depășesc problemele tale, nu mai ești cel care îl știam”, ”Am spus tot ce aveam de spus” - și singurul lucru - de fapt - care ți se cere este comunicarea... 

        Atunci trăiască ”respectul și să piară toți fluturii sau urșii panda sau oricine ar vrea să ne perturbe din starea noastră de echilibru perfect.

Toți avem multe probleme, trăim pe resurse împrumutate din viitor, pe vise/planuri clădite pe nisipurile mișcătoare ale prezentului, trăim în criză de timp, nu ne mai ajungem să acordăm suficientă atenție nimănui.

       A refuza comunicarea total - cu o persoană pe care am iubit-o poate, sau ne-a fost un model este altceva, și nu o emancipare ci o limitare. Unii respinși vor merge la sală, vor da 2-3 pumni în sacul de box, vor înnota 2-3 bazine sau vor face 2-3 curse lungi și se vor răcori. Sau orice alt hobby/dependeță prin care să treacă peste tăcerea celuilalt.

      Pentru cineva care trăiește din și pentru cuvinte - un fluture, un papagal sau de ce nu o persoană - refuzul comunicării nu poate fi înlocuit, sacul de box, bazinul de înot sau camioanele pentru el sunt tocmai cuvintele... Desigur va vorbi de unul singur, sau cu pereții, ceea ce nu îl va vindeca de orice problemă ar fi avut.

      Lipsa comunicării - pur și simplu - este factorul care îndepărtează două persoane până acolo unde nu mai există suficiente puncte de vedere comune pentru a menține o relație indiferent de starea inițială. Fiecare va purta în sine o imagine falsă a celuilalt, o fotografie veche ce nu mai corespunde realității prezente.

   De aici până la înstrăinare, e doar un pas. Nu contează cu adevărat evenimentul în sine, ci acele diferențe acumulate. Acea discrepanță între fotografie și realitate. Și pentru că suntem umani, și ”comunicăm uman” vom alege de cele mai multe ori fotografia, refuzând realitatea. ”...”X” pe care îl știam nu ar fi făcut așa (ceva), el ar fi procedat altfel etc.”. Până la urmă, un refuz al realității și o idealizare a unui trecut care - cel mai probabil - nu a existat niciodată, decât în imaginația proprie. 

Daniel S. Gelu
_______________________