După căutări în wikipedia, prin articole de psihologie, sociologie, dermatologie etc. Și am încercat să înțeleg, dincolo de căutare, de ”reading” și un pic de ”thinking”.
Ca o sinteză, ideea granițelor personale - în forma rafinată - și în conjuncție/împletire cu alte teorii ale dezvoltării personale - provine în special din cultura americană, și explică în parte superficialitatea relațiilor umane în mediul respectiv. Altfel spus, dacă stabilești / sugerezi / impui granițe personale, prin reguli sociale, sistem educațional, reclame/modele vei avea o societate divizată și mai ușor de controlat. Modelul respectiv este de altfel unul din ”exporturile” americane cele mai de succes. 
2. Dacă teoria este corectă, și e natural să avem granițe fixe ale interacțiunii umane, și este adevărat că nu suntem identici - nu avem granițe standard, cumpărate de la supermarket atunci, vom proiecta propriile noastre limitări asupra celorlalți - un subiect tabu pentru noi, va fi impus celorlalți ca și tabu, graniță nu numai a noastre ci și a lor. Deci nu suntem diferiți, avem aceleași granițe? Sau a stabili granițe înseamnă a impune altora propriile LOR granițe??? Atunci cel mai probabil vom ajunge să zâmbim fals, să vorbim doar despre vreme, să nu ne implicăm deloc emoțional, să nu cumva să depășim propriile granițe, plus granițele pe care le proiectăm asupra celorlalți plus granițele/proiecțiile lor...
3. Ce este o graniță? O delimitare, un zid pe care îl punem noi împotriva realității, pentru că e sigur, lumea există și trăiește mult dincolo de granițele noastre. Sau aproape în totalitate dincolo. Și chiar la nivel personal, granițele noastre de acum sunt aceleași cu cele de acum un an? De acum 10 sau 20 de ani? Din adolescență? Din copilărie? Este foarte tentant să ridicăm cât mai sus zidurile care ne apără ego-ul, să le fortificăm. Să îl îmbrăcăm într-o armură cât mai impenetrabilă. Atunci când reușim, ego-ul devine egoism. Nu neapărat material, poate fi și egoism sentimental de genul: când vreau, ce vreau și cât vreau să simt. Dar asta este înstrăinare, pentru că vom simți nu evenimentele reale, nu sentimentele celorlalți, cu un fel de conserve de senzații, de ”lucruri” luate de pe raft și folosite atunci când avem noi nevoie, nu când ele au avut loc.
3. Dacă avem suflete, din ce simțim poate avem - cel mai de preț lucru pentru un suflet este să atingă alt suflet. Dar societatea modernă ”ne învață” că avem nevoie de cât mai multe granițe/ziduri/armuri pentru a evita așa ceva, de a considera nenaturală o asemenea interacțiune. De a rămâne baricadați în interiorul propriilor granițe/fortărețe - și astfel să fim mai ușor de controlat - ca și persoane izolate.
4. În final poate fi doar o altă teorie a consirației, una reușită - adică nu foarte vizibilă, doar la un simplu search. Trebuie să avem granițe? Da, desigur, dar să nu uităm că sunt flexibile, nu fixe, pot fi aduse în discuție/dezbătute/argumentate oricând, chiar dacă rămân neschimbate. Dialogul și nu sârma ghimpată sau tăcerea este răspunsul.